Familia Zarifopol a construit acest conac în zona județului Bacău în ultima parte a secolului al XIX-lea, pe moșia pe care o administrau de generații. Conacul, elegant și bine proporționat în stilul neoclasic tardiv, a fost locul unei tragedii care a marcat profund comunitatea locală și, conform multor relatări, a lăsat o amprentă permanentă asupra locului. Elena Zarifopol, logodnica fiului mai mare al familiei, a murit cu trei zile înainte de nuntă, în camera sa de la etajul conacului, în circumstanțe pe care medicina epocii nu le-a putut explica satisfăcător.
În lunile următoare morții Elenei, slujitorii au refuzat să mai intre în camera acesteia. Proprietarii au sigilat ușa și au mutat mobilierul. Dar relatările despre prezența fetei nu au încetat — dimpotrivă, s-au înmulțit pe parcursul anilor. Vizitatori ocazionali ai moșiei descriau un parfum floral intens în jurul camerei sigilate, chiar și la decenii distanță, când florile originale nu mai puteau fi decât o amintire biologică. Câțiva au descris aparția siluetei ei la fereastra etajului, privind în jos spre curtea unde trebuia să se desfășoare nunta.
Conacul a supraviețuit naționalizării funcționând ca sediu administrativ al unui IAS. Muncitorii care dormeau în clădire în anii `70 și `80 raportau, în ture nocturne, sunete de pași pe coridorul etajului superior și o ușă care se deschidea singură la aceeași oră în fiecare noapte — ora la care, conform tradiției locale, murise Elena. O fotografă care a documentat conacul în 2015 a descoperit pe placa de sticlă a unui negativ analog, realizat fără flash la lumina naturală, o formă ce seamănă izbitor cu o figură feminină în rochie lungă.
Conacul a intrat în patrimoniul local după 1989 și este acum parțial restaurat, funcționând ocazional ca spațiu cultural. Ghizii care prezintă clădirea vizitatorilor admit, în conversații private, că evită sistematic camera de la colțul de est al etajului superior.