În inima Centrului Vechi al Bucureștiului, la doi pași de Curtea Veche unde Vlad Țepeș și-a avut palatul, stă cea mai veche și mai bine conservată clădire din capitală: Hanul lui Manuc. Construit între 1806-1808, hanul a supraviețuit Revoluției de la 1848, cutremurelor din 1838, 1940 și 1977, bombardamentelor din 1944 și demolărilor lui Ceaușescu.
Și a supraviețuit, conform mărturisirilor personalului, și morții constructorului său — care, după 200 de ani, încă rătăcește pe coridoarele de la primul etaj.
Cine a fost Manuc Bey
Manuc Bey Mîrzaian (1769-1817) a fost una dintre cele mai bogate și mai influente persoane din Imperiul Otoman al vremii sale. Născut în Ruschuk (azi Ruse, Bulgaria) într-o familie armenă-otomană, Manuc s-a ridicat prin comerț (cereale, vin, blănuri) la o avere fabuloasă. La 30 de ani era deja unul dintre cei mai mari proprietari de pământ din Țara Românească.
În 1812, Manuc a jucat un rol crucial în negocierea Tratatului de la București — tratatul prin care Imperiul Rus și Imperiul Otoman au pus capăt unui război, iar Basarabia a fost anexată de Rusia. Manuc, fluent în 12 limbi și de încredere atât pentru turci cât și pentru ruși, a fost intermediar.
După tratat, sultanul l-a făcut „bey” (titlu nobiliar otoman). Manuc era acum: armean prin etnie, otoman prin cetățenie, prieten al rușilor, locuitor al unei Țări Românești care era vasală otomană. O poziție delicată în vremuri tulburi.
Construcția hanului
Între 1806-1808, pe locul vechii curți domnești a Țării Românești (Curtea Veche, palatul lui Mircea cel Bătrân și Vlad Țepeș), Manuc a cumpărat terenul și a construit hanul care îi poartă numele. Stilul e otoman — curte interioară pătrată, două etaje cu galerii deschise pe coloane lemnoase, 107 camere și prăvălii.
Hanul oferea cazare (camere la etaj), spațiu comercial (prăvălii la parter, în jurul curții), grajduri (în pivnițe), restaurant și un mic han religios (cameră de rugăciune pentru musulmani, alta pentru creștini). Era cel mai modern și mai cosmopolit han din Balcani.
Moartea misterioasă din 1817
Manuc nu a apucat să se bucure prea mult de hanul său. În 1815-1817, presimțind că se schimbă vânturile politice, a vândut majoritatea afacerilor din București și s-a mutat în Basarabia (acum sub Rusia) la moșia sa de la Hîncești.
Aici, pe 30 iunie 1817, Manuc a murit subit, la 48 de ani. Cauza oficială: „boală de fierbinți”. Cauza reală — conform unor surse contemporane și conform suspiciunilor copiilor săi — otrăvire.
Cine ar fi avut motiv? Lista e lungă:
- Otomani furioși pe rolul lui în pierderea Basarabiei către ruși
- Rivali comerciali armeni
- Boieri români invidioși pe averea sa
- Chiar membri ai familiei sale (avea două soții și 5 copii — moștenire fabuloasă)
Nu s-a făcut niciodată autopsie. Manuc a fost îngropat la Hîncești. Moștenirea sa s-a împărțit în lupte de decenii între urmași.
În București, hanul a rămas în picioare. A trecut prin mâini succesive — diverși boieri români, apoi statul, apoi diverși comercianți. Conform mărturisirilor verbale păstrate, nimeni dintre proprietarii care au stat acolo nu a avut viață lungă fericită.
Fantoma cu turban
Mărturiile despre apariția lui Manuc datează de cel puțin 100 de ani — apar în însemnări ale chelnerilor și hangiilor din secolul XX. Pattern-ul e remarkabil de constant:
- Silueta unui bărbat scund (Manuc era cunoscut ca scund), bărbos, cu mustață stufoasă, cu turban roșu pe cap, îmbrăcat în haine otomane
- Apare pe galeria de la etajul 1, pe latura nordică a curții
- Merge încet, observă curtea de jos, ca un proprietar care își inspectează afacerea
- După câteva secunde, se „dizolvă” în coloana de lemn — pur și simplu dispare
- Apariția e cel mai frecvent vara, după ora 22:00, când restaurantul e încă deschis
„Lucrez aici de 16 ani. L-am văzut de 3 ori. Prima oară am crezut că e un client îmbrăcat în costum. A doua oară am realizat că nu poate fi — uitat-te în direcția lui, dar el nu se uita la mine. Stătea cu mâinile la spate, ca un boier. A treia oară am spus colegei mele să se uite și ea. A văzut. Nu am mai vorbit despre asta cu nimeni de afară. Dar e adevărat.” — chelner, mărturie anonimă publicată în „Jurnalul Național” 2014
Alte fenomene
Pe lângă apariția lui Manuc, hanul are și alte mărturii recurente:
- Mirosul brusc de tutun otoman (tutun puternic, ușor parfumat) în săli unde nu se fumează
- Sunete de copite de cai pe pavajul curții, deși curtea e azi pavată cu piatră modernă și acolo nu mai trec cai de 60 de ani
- În pivnițele hanului (folosite cândva ca grajduri), restauratorii au raportat „prezență de animale” — un sentiment de cineva sau ceva care „așteaptă”
- Lumânările aprinse pentru atmosferă în restaurant „suflă” uneori spontan, fără curent
Hanul astăzi
După cutremurul din 1977, hanul a fost grav avariat. A fost restaurat în anii 1990-2000. Astăzi funcționează ca:
- Restaurant și cofetărie renumite — bucătărie românească tradițională, atmosferă autentică
- Hotel boutique — câteva camere la etaj amenajate modern, păstrând structura otomană
- Sediu evenimente — petreceri, nunți, conferințe
Cum vizitezi
- Acces curte: liber și gratuit, oricine poate intra să se plimbe
- Restaurant: rezervare recomandată weekend; mâncare bună, prețuri București central
- Cel mai bun moment: seara, când restaurantul e plin și galeriile sunt liniștite — atmosfera autentică de han otoman + un pahar de vin în curte
- Lângă han: Curtea Veche (palatul lui Vlad Țepeș, ruine vizibile), Biserica Sfântul Anton (1559, cea mai veche biserică intactă din București), Strada Lipscani
Hanul lui Manuc nu e bântuit în sensul horror — e bântuit ca un loc unde un om bogat a construit ceva grandios și a murit înainte să-l savureze. Vino în seara când plouă, comandă un pahar de vin pe galerie, privește curtea de sub coloane. Și dacă, lângă tine pe galerie, vezi un domn scund cu turban roșu privind aceeași curte — nu te speria. E doar Manuc, în patrula lui de seară de 200 de ani.