Ridicat în 1912 pe Bulevardul Regina Elisabeta, Hotelul Cișmigiu a fost una dintre cele mai elegante clădiri belle époque ale Bucureștiului. Pe parcursul deceniilor, a găzduit diplomați, artiști și personalități ale lumii politice românești. Astăzi, după multiple renovări și perioade de abandon parțial, clădirea poartă amprenta unui trecut complex, iar nopțile sale nu sunt niciodată complet liniștite.
Angajații care lucrează în ture de noapte descriu, în mod constant, sunete de muzică difuze provenind din saloanele de la etajul superior — sunete care se opresc brusc când ușa este deschisă. Camerele 312 și 315 sunt asociate cu apariții repetate: siluete feminine în rochii de epocă, observate în oglindă sau la fereastra orientată spre parcul Cișmigiu. Coridoarele de la etajul al doilea prezintă fluctuații de temperatură inexplicabile, documentate de mai mulți tehnicieni care au verificat instalația termică fără a găsi cauze fizice.
O poveste recurentă implică un ospătar care, în anii `60, a murit în sala de mese în urma unui accident la bucătărie. Personalul mai vârstnic susține că l-a observat trecând prin hol în uniforma sa albă, îndreptându-se spre un salon care în prezent nu mai există — zona a fost compartimentată în spații de birouri. Localnicii asociază numărul de incidente cu energia acumulată a celor care au trăit și au murit în Hotel de-a lungul a mai bine de un secol.
Din punct de vedere tehnic, clădirea prezintă mai multe cavități subterane — foste depozite și un sistem de tuneluri din perioada interbelică — care nu au fost niciodată complet cartografiate. Unii investigatori paranormali sugerează că aceste spații izolate amplifică și rezonează sunete provenite din exterior, creând efecte acustice greu de explicat prin fizica obișnuită a clădirii.