Construit în 1892, Foișorul de Foc a servit timp de decenii ca punct de observație pentru pompieri, de unde santinelele supravegheau orașul pentru a detecta incendii. Turnul de 42 de metri a fost martorul unor tragedii — mai mulți pompieri și-au pierdut viața în serviciu, unii chiar în incendii la care au răspuns pornind din acest punct. Astăzi funcționează ca muzeu, dar personalul și vizitatorii ocazionali ai orelor târzii raportează prezențe imposibil de ignorat.
Cea mai frecventă relatare implică sunetul de pași pe scara în spirală, auzit clar când nimeni altcineva nu se află în turn. Sunetul este descris invariabil ca ritmic și hotărât — nu ca ecouri aleatorii, ci ca un mers deliberat spre platforma superioară. Vizitatorii care au urcat singuri scara în orele de dimineață timpurie descriu senzația de a fi însoțiți de cineva aflat la câteva trepte distanță — o prezență invizibilă dar palpabilă prin schimbarea presiunii aerului.
Fotografi care au documentat interiorul turnului noaptea au obținut în mod repetat imagini cu anomalii luminoase în dreptul ferestrei de la nivelul trei — o lumină albicioasă fără sursă identificabilă, vizibilă exclusiv pe fotografii și nu cu ochiul liber. Un fotograf de artă care a realizat o serie documentară despre clădiri istorice bucureștene a descris experiența drept „singura dată când am simțit că ceva sau cineva mă privea prin obiectiv, nu eu prin el”.
Legenda locală cea mai persistentă vorbește despre Gheorghe Stancu, un pompier care a murit în serviciu în 1934 și al cărui portret se află expus în muzeu. Angajații susțin că portretul a căzut de pe perete de trei ori în ani diferiți, fără ca cuiele să se fi slăbit — de fiecare dată în preajma datei de 14 octombrie, ziua morții pompierului.