Sau: cum se ascunde un adevăr patruzeci de ani, fără să aprinzi un singur foc
V-am povestit despre borcanul găsit în 1945 la Nag Hammadi: oameni care au ascuns în nisip texte pe care o poruncă le voia arse. La doi ani după, în 1947, la câteva sute de kilometri, în deșertul Iudeii, apare un al doilea borcan. Dar borcanul ăsta al doilea a avut parte de ceva ce primul nu a avut: un al doilea capac. Nu de nisip. De oameni.
1. Piatra care a sunat a oală
În iarna lui 1947, un cioban beduin care își căuta o capră pierdută urcă pe o stâncă, aruncă o piatră într-o gaură și aude oală spartă. Se urcă înăuntru și găsește borcane. În borcane, suluri de piele. În zilele următoare mai ies suluri. Unele ajung la un cizmar negustor din Betleem, altele la un arhiereu din Ierusalim, altele la un profesor de universitate.
Patru dintre ele sunt vândute, la un moment dat, printr-un anunț la mica publicitate în Wall Street Journal: „Manuscrise biblice din anul 200 î.H. de vânzare”. Anunțul stătea lângă unul pentru rezervoare de oțel. Comorile stau uneori la licitație lângă fier vechi, până le recunoaște cineva.
2. Ce era în borcan
Vreo 900 de suluri. Cele mai vechi copii ale textelor biblice cunoscute atunci — cu o mie de ani mai vechi decât tot ce aveam. Și, pe lângă ele, ceva ce nimeni nu mai văzuse: scrierile unei comunități necunoscute. Reguli de viață, imnuri, comentarii, calendare, planuri de război. Oameni care se numeau „păzitorii legământului”, „fiii luminii”, „săracii”.
3. Capacul
Către cine ajung sulurile? Către o echipă mică: vreo opt oameni, aproape toți preoți catolici, pe lângă o școală biblică din Ierusalim, École Biblique. Niciun cercetător israelian nu a fost primit — sulurile erau atunci pe teritoriu controlat de Iordania. Promisiunea: le publicăm repede.
Promisiunea avea și nume, și editor — o serie la Oxford University Press. Primul volum a apărut cuminte, în 1955. Al doilea abia în 1961, șase ani mai târziu, și nici măcar nu conținea texte de la Qumran, ci material din alte peșteri.
Rezultatul, după patruzeci de ani: mai puțin de un sfert publicat. Restul, în sertare.
Comparați cu celălalt borcan, cel din Egipt. Și acolo s-a încercat același lucru — un grup de cercetători francezi a vrut monopolul, iar munca a stat pe loc până în 1956. Numai că acolo lacătul a cedat. În 1966 textele au trecut la o echipă internațională condusă de James Robinson: în trei ani circulau primele traduceri de lucru, în 1973 toată biblioteca era în engleză, în 1977 era totul tipărit. Unsprezece ani de la preluare până la tipar.
Cealaltă echipă a avut patruzeci și nu terminase. Același tip de texte, două destine. Diferența nu e textul. Diferența e cine ține cheia — și cât de repede i-o iei.
Robinson, omul care a scos borcanul egiptean la lumină, are și cea mai bună propoziție despre toată povestea: „Descoperirile de manuscrise scot la iveală cele mai urâte instincte din niște cercetători altfel normali.”
Iar cheia era legată de un lanț. Școala biblică răspunde în fața unei comisii de la Vatican; comisia aceea e legată de vechea Inchiziție, doar cu numele schimbat. Numele șefului echipei apare pe lista de consultanți ai comisiei din 1956 — adică exact în anii în care oamenii lui puneau mâna pe materialul cel mai sensibil. A rămas acolo până la moarte, în 1971.
Și când a murit, a făcut ceva greu de crezut: a lăsat sulurile prin testament unui coleg, tot dominican, care i-a urmat și la conducerea echipei, și la școală. Drepturi de acces asupra unui patrimoniu care nu era al lui, moștenite ca o casă. Lumea academică nu a contestat.
Iar în 21 aprilie 1964, comisia scrie negru pe alb, într-un decret despre „adevărul istoric al Evangheliilor”: interpretul trebuie să aibă în orice moment un spirit de ascultare gata oricând față de autoritatea Bisericii. Tradus pe românește: dacă ce găsești contrazice doctrina, nu publici.
Nu e nevoie de foc. E nevoie de un sertar.
4. Cine a vorbit, a fost scos
Un singur om din echipă nu era al nimănui: John Allegro, agnostic. El a publicat tot ce i s-a dat. Și a spus cu voce tare că se ascund texte.
Răspunsul a venit pe 16 martie 1956, în The Times: o scrisoare semnată de cinci dintre greii echipei, care zicea în esență că Allegro citește greșit și că ei nu văd în texte nimic din ce spune el. Cinci semnături împotriva unuia. Scria în zilele alea că e la capătul puterilor.
Mai târziu, când a scos o carte ciudată despre ciuperci, l-au îngropat cu râsul: „omul care a pus creștinismul pe seama unei ciuperci”. Un om care avusese dreptate despre întârziere a fost făcut nebun.
Doi profesori mari, Roth și Driver, au zis că sulurile nu sunt dinainte de Hristos, ci din vremea revoltei împotriva Romei. Au fost și ei luați în râs și s-au retras.
Iar cu șaptezeci de ani înainte de echipă, un negustor de antichități din Ierusalim, Moses Shapira, adusese la Londra cincisprezece fâșii de pergament cumpărate de lângă Marea Moartă: o altă carte a legii, diferită de cea oficială. L-au declarat fals, fără cercetare serioasă. Omul s-a împușcat într-o cameră de hotel. Azi o parte dintre specialiști cred că fragmentele erau adevărate — găsite lângă Marea Moartă, cu șaizeci și nouă de ani înaintea ciobanului.
Tiparul e același de fiecare dată: cine aduce textul care deranjează nu e contrazis. E scos.
5. Moneda care nu există
Toată datarea — că textele sunt de dinainte de Hristos și că au fost ascunse sigur în anul 68 — se sprijinea pe o monedă pe care șeful echipei spunea că a găsit-o, cu ștampila Legiunii a X-a romane.
Ani mai târziu a recunoscut. Nu la o conferință, nu într-o rectificare publică: într-o notă de subsol, într-o carte apărută în franceză în 1961 și tradusă în engleză abia în 1973. Scrie acolo, sec: „menționarea ei a fost nefericită, pentru că această monedă nu există.”
Iar când a găsit monede care chiar existau, dar nu-i conveneau — una din anii 138–161 după Hristos, mult prea târzie — a expediat-o cu explicația că „trebuie să fi fost pierdută de un trecător”.
Știința își schimbă concluzia când apare o monedă nouă. Paza schimbă moneda.
6. Insiderul care a numit crima
În 1977, la treizeci de ani de la descoperire, un om din interiorul breslei — Geza Vermes, de la Oxford, unul dintre cei mai respectați specialiști în domeniu — a scris ce vede. Nu un nebun de pe margine: omul care a tradus sulurile în engleză pentru publicul larg.
A spus că lumea are dreptul să întrebe ce au de gând să facă cei responsabili cu această „stare de lucruri jalnică”, și a avertizat că, dacă nu se iau măsuri drastice imediat, cea mai valoroasă descoperire de manuscrise ebraice și aramaice riscă să devină „scandalul academic prin excelență al secolului XX”.
Echipa nu a catadicsit să răspundă. Opt ani mai târziu, în 1985, Vermes a repetat avertismentul, adăugând sec că, din păcate, nu s-a întâmplat nimic.
Un om din mijlocul sistemului, spunând public exact ce se întâmplă, de două ori, la opt ani distanță. Și tot au mai trecut încă șase ani până s-a mișcat ceva. Asta ar trebui să vă spună cât de puțin contează să ai dreptate, dacă nu ai și cheia.
7. Rețeaua a deschis borcanul
În septembrie 1991, o bibliotecă din California — Huntington — zice: avem fotografii cu tot; oricine vrea să le vadă, le vede. Microfilmul: zece dolari. Echipa a țipat că e „furt de muncă științifică”, autoritățile au amenințat cu procese. Biblioteca a răspuns scurt: „E prea târziu. S-a făcut.” Pe 25 septembrie, guvernul a cedat.
Cu câteva zile înainte, doi cercetători din Cincinnati — Ben-Zion Wacholder și doctorandul lui, Martin Abegg — refăcuseră textele pe calculator, pornind de la indexul pe care echipa însăși îl întocmise în anii ’50 și care „scăpase” afară. Reconstrucția era corectă în proporție de vreo 80%.
Directorul bibliotecii a zis o frază pe care n-o uit: „Când eliberezi sulurile, eliberezi și savanții.”
Borcanul nu s-a deschis prin decret. S-a deschis prin rețea. Ce închide o instituție, scurge o rețea. Scriu asta și mă gândesc la articolele mele șterse: tiparul e vechi, doar ecranele sunt noi.
8. De ce vă spun asta
Pentru că am scris despre un Aparat care nu arde, ci arhivează. Povestea asta e dovada lui perfectă. Nu s-a aprins niciun foc, nu s-a dat nicio poruncă de distrugere. A fost de ajuns un sertar, o listă de consultanți și o regulă despre ascultare.
Și rămâne o întrebare, care e de fapt subiectul articolului următor: de ce le era frică? Ce era în suluri de trebuia ținut patruzeci de ani sub cheie?
Intrăm în borcan în Capitolul 48.
