Cazul care a nedumerit psihiatria și Biserica deopotrivă
În 1908, tânăra Doris Fischer din Pittsburgh ajungea la psihiatrul Walter Franklin Prince cu o poveste extraordinară: de la vârsta de trei ani, când tatăl ei o trântise violent de podea, personalitatea ei se fragmentase în cel puțin cinci entități distincte, fiecare cu memorie, caracter și comportament proprii.
Prince a documentat cazul în detaliu timp de șapte ani, publicând în 1915–1916 un studiu de referință în Proceedings of the American Society for Psychical Research. Era unul dintre primele cazuri de tulburare de personalitate multiplă — azi numită Tulburare Disociativă de Identitate — documentate clinic cu această rigoare.
Cele cinci personalități ale lui Doris
Doris Reală era personalitatea primară, timidă, anxioasă, cu memorie fragmentată și incapacitate de concentrare. Era cea care suferea cel mai mult și era cea mai vulnerabilă dintre toate.
Margaret era opusul ei: pragmatică, sarcastică, uneori cruel de directă. Apărea adesea când Doris Reală nu putea face față unei situații și prelua controlul fără ca Doris să știe. Disprețuia celelalte personalități.
Sick Doris (Doris Bolnavă) era o stare infantilă, regresată, care apărea în momente de stres extrem — comportament de copil mic, incapacitate de a vorbi coerent.
Sleeping Margaret era o stare de semi-transă din care Doris părea să nu fie pe deplin prezentă.
Și, cea mai intrigantă: o a cincea entitate pe care Prince a numit-o Sleeping Real Doris — o personalitate care apărea rar, cu o serenitate și o claritate psihică remarcabilă, și care părea să observe celelalte personalități din exterior.
Intervenția spiritualistă
Prince, el însuși un cercetător al fenomenelor parapsihologice și preot anglican, nu s-a limitat la terapia psihologică. El credea că cel puțin unele personalități — în special Margaret — ar putea fi entități spirituale externe care se infiltraseră în psihicul lui Doris în momentul de vulnerabilitate extremă din copilărie.
A angajat metode hibride: terapie de sugestie și hipnoză combinate cu rugăciune și, în anumite sesiuni, cu ceea ce el descria ca exorcism blând. Treptat, personalitățile secundare au început să dispară. Margaret a fost ultima și cea mai rezistentă. Când a plecat în 1915, Doris Fischer a rămas cu o singură personalitate, stabilă, funcțională.
Ce spune știința modernă
Psihiatria contemporană nu neagă existența Tulburării Disociative de Identitate — cazuri documentate neuroimagistic arată că personalitățile diferite pot corespunde unor pattern-uri distincte de activitate cerebrală. Mecanismul de bază este disocierea traumatică: în fața unui abuz sau șoc extrem, psihicul se fragmentează pentru a proteja nucleul identitar.
Interpretarea spirituală rămâne un alt nivel al aceluiași fenomen. Dacă disocierea deschide o fisură în care entități externe pot intra sau dacă toate personalitățile sunt creații ale aceluiași psihic fragmentat — această întrebare nu are răspuns consensual nici în psihiatrie, nici în parapsihologie. Cazul Doris Fischer rămâne, la peste un secol distanță, la fel de deschis și de provocator.